Tronul meu de regină cu 3 pisici

E o liniște aparte în după-amiezile de vară. O lumină albă, caldă, care intră pe geam și se așază pe mobilă, ca un strat de miere. În casa mea, după ce totul se liniștește și fiecare își vede de treburile lui sau de odihna lui, eu mă așez pe canapea. În colțul meu. Tronul meu.

Nu are spătar din catifea, nici ciucuri aurii, dar e al meu. O pătură moale, o pernă puțin mototolită și cele trei pisici care apar, ca la semn. Una se ghemuiește pe spătarul canapelei, la capul meu, alta îmi apasă delicat cotul cu lăbuțele, iar a treia îmi toarce în dreptul coastelor, ca și cum mi-ar face masaj pe suflet.

Așa se așază tihna în mine. Nici nu trebuie să fac mare lucru. Poate îmi torn un pahar cu apă rece cu lămâie, sau îmi aprind o lumânare parfumată. Nu e nevoie de nimic complicat. Doar să fiu. Să respir. Să privesc.

Mă uit în jur și parcă văd, în lumina prăfuită a după-amiezii, contururile mele de altădată. Pe cea grăbită. Pe cea tristă. Pe cea obosită. Și le dau voie să se odihnească aici, alături de mine. Le spun: e ok, acum suntem bine. Avem canapea. Avem pisici. Avem puțină liniște.

Uneori mă gândesc că e un lux să ai un loc unde nu trebuie să zici nimic. Să nu impresionezi pe nimeni. Să nu demonstrezi nimic. Doar să stai. Să simți cum ți se așază în piept liniștea aceea grea și bună, ca o pătură pufoasă pusă de cineva care te iubește.

Poate nu pare mult. Poate pentru unii e doar o pauză. Dar pentru mine, e un ritual. E felul în care îmi dau reset. Tronul meu e locul unde nu trebuie să fiu nimic în plus. Doar să fiu.

Și cât timp pisicile torc pe mine, și lumina îmi mângâie genunchii, știu că azi… e destul.

Pisicile nu vor nimic. Nu cer. Nu mă trag de mânecă. Doar sunt acolo. Atât.

Și în liniștea asta se întâmplă ceva aproape sacru. Îmi dau seama că în clipa aia nu sunt mamă, nu sunt soție, nu sunt femeia cu misiuni sau planuri. Sunt doar… un om. Un trup cald, care respiră. Un suflet care nu mai are nimic de demonstrat.

Toată viața am alergat să fiu „bună de iubit”. Să fac bine, să dau tot, să fiu acolo înainte să mi se ceară. Să nu greșesc, să nu deranjez, să nu uit. Dar pisicile mele nu mă iubesc pentru ce fac. Mă iubesc pentru că sunt.

Așa am învățat, fără vreun discurs motivațional, că și femeile obosite, neîngrijite, rătăcite prin gânduri, sunt demne de iubire.

Acolo, în colțul meu de liniște, cu toate cele trei așezate strategic, simt că am un tron. Un tron fără coroană, fără public, fără paradă. Un tron moale, cu pătura preferată și miros de vară.

Și-n momentele astea, nu mi-e dor de nimeni. Nu mi-e teamă de nimic. Nu îmi lipsește absolut nimic.

Sunt regină. Fără să fi cerut vreodată să fiu.