Pianul care m-a oprit să trăiesc

Sunt unele povești pe care le porți în tine ca pe o bucată de lemn vechi — netedă, tocită de timp, dar care încă păstrează urme adânci, imposibil de șters cu mâna.

Pentru mine, pianul a fost exact asta: lemnul care m-a ținut dreaptă când totul în jurul meu se mișca prea repede.
Dar și lemnul care m-a strâns prea tare uneori, până aproape să uit să respir.

Am început să cânt la pian de mică. Nu știu dacă l-am ales sau dacă m-a ales.
Dar știu sigur că nu l-am întrebat niciodată dacă mă iubește înapoi.

De la o vârstă la care alți copii stăteau cu genunchii juliți în curte, eu stăteam pe scaunul drept, în fața clapelor, cu spatele încordat și ochii lipiți de partitură.

Fiecare seară însemna două-trei ore de studiu. Fără pauză, fără scuze, fără oboseală permisă.
Sâmbăta începea la ora nouă dimineața și continua până la prânz.
Iar duminicile — când orașul părea să se odihnească puțin — mie mi le ocupa pregătirea pentru concursuri.

Timp de ani de zile, am studiat în fiecare zi.
Fără excepție. Fără întrebare.

Și da, am câștigat.
Am fost premiată, am fost pe afișe, am fost numele de pe lista câștigătorilor.
Am primit aplauze, flori, strângeri de mână.

Dar în tot timpul ăsta… nu-mi amintesc să fi simțit bucurie.

Nu-mi amintesc să fi coborât de pe scenă cu inima plină.
Ci doar cu fruntea transpirată, palmele reci și o voce interioară care întreba:
„A fost destul de bine? Ai făcut destul? Ești destul?”

Și în timp ce lumea păstra broșuri și fotografii, eu îmi păstram singurătatea aceea profundă pe care nu știam să o pun în cuvinte.

Astăzi mai am diplomele.
Stau într-un sertar, într-un dosar prăfuit, undeva pe fundul unei cutii de care nu mă pot apropia fără să simt în piept ceva greu.

Nu pentru că n-aș fi mândră.
Ci pentru că fiecare hârtie din acelea e legată de o versiune a mea care a dat tot ce-a avut… fără să știe dacă are voie să ceară ceva înapoi.

Pianul mi-a dat disciplină, mi-a dat rezistență, mi-a dat un fel de coloană vertebrală în viață.
Dar, uneori, mă întreb dacă nu mi-a luat altceva, mai prețios:
spațiul de a mă cunoaște fără să fiu „bună la ceva”.

Nu regret.
N-aș fi cine sunt azi fără toți anii ăia de muncă și de competiție și de reținere și de ambiție și de „mai încearcă o dată până e perfect”.
Dar uneori mă întreb cum ar fi fost viața mea dacă, în loc de clape, aș fi putut apăsa pe libertate.
Dacă, în loc de note corecte, aș fi învățat să mă exprim fără frică.

Pianul m-a ținut departe de mine.

Departe de alegeri.
Departe de timp liber.
Departe de „nu vreau azi.”

Multă lume nu știe că prima mea facultate a fost Conservatorul.
Nu marketing, nu comunicare, nu antreprenoriat.
Muzică. Arta sunetului. Mii de ore de muncă.

Dar am renunțat.

Nu pentru că nu eram suficient de bună.
Nu pentru că nu mai știam să cânt.
Nu pentru că nu mai aveam potențial.

Am renunțat pentru că a trebuit să mă întrețin.

A venit viața peste mine și mi-a cerut să fiu adult înainte să fiu om.

Și, mai dureros decât atât…
Am realizat că, dincolo de toată performanța, muzica nu-mi mai aducea fericire.

Pentru că devenise o povară.
Un limbaj prin care învățasem să supraviețuiesc, dar nu să trăiesc.

Azi, pianul e o tăcere în viața mea.
Una pe care nu știu încă dacă vreau să o sparg sau doar s-o onorez cu liniște.

Dar știu că acolo, în tăcerea aia, stă fetița care a făcut tot ce i s-a cerut.
Fetița care a luptat să fie perfectă.
Fetița care a cântat ore în șir fără să fie întrebată vreodată dacă îi e bine.

Și într-o zi, poate o voi întâlni din nou.
Poate o voi așeza pe genunchi și o voi lăsa să apese clapele cum vrea ea.
Să cânte fără să-i pese că greșește.

Să se bucure.

Poate atunci, în sfârșit, pianul va deveni pentru mine ce n-a fost niciodată: un loc unde am voie să fiu.

Poate o să mă întorc la pian într-o zi.
Poate nu pentru scenă. Nu pentru premii. Nu pentru nimeni.
Poate doar pentru mine.

Ca să-mi întâlnesc fata de 10 ani care nu se juca.
Ca s-o iau de mână și să-i spun:
„A fost mult. A fost greu. Dar ai reușit să te ții întreagă.”

Și-apoi să cânt o melodie doar pentru ea.

Nu pentru aplauze.
Nu pentru notă.
Doar pentru vindecare.

Și poate așa… pianul va deveni, în sfârșit, ce n-a fost niciodată: un spațiu în care pot să respir.