Cum ajungem să nu ne mai auzim pe noi înșine

Uneori mă întreb dacă vocea pe care o aud în capul meu e chiar a mea… sau doar ecoul vocilor care au strigat mai tare în mine, mai devreme, mai mult.

Poate că și tu ai simțit asta: că închizi ochii și în loc de liniște, în capul tău e un fel de redacție în haos. Mama care îți zice ce să faci, o profesoară care ți-a spus cândva că nu ești destul, un fost iubit care te-a convins că exagerezi, un șef care ți-a reproșat că ai visuri prea mari, voci ale colegilor, voci din online, voci de pe TikTok, voci, voci, voci…

Și tu? Tu unde ești în toată povestea asta? Te regăsești sau ești pierdut undeva în neant?

Eu am realizat că am început să spun „da” dintr-o inerție de supraviețuire. Zâmbeam politicos când tot ce voiam era să plec. Încă o mai fac uneori. Deși simt cum mi se scurge energia din mine, dar din politețe rămân fermă pe poziție până când interlocutorul își termină discursul și mă “termină” și pe mine.

Acceptam invitații care mă vlăguiau doar gândindu-mă la ele. Ziceam că e în regulă, că mă descurc, că sunt bine – când nu eram.

Și într-o zi m-am uitat în oglindă și m-am întrebat, fără nicio dramă, doar cu sinceritate:

„Când am încetat să mă mai aud pe mine?”

Când a fost ultima dată când am întrebat „eu ce vreau, de fapt?” și am avut răbdare să și ascult răspunsul?

În ultima jumătate de an am fost la psiholog, shaman, numerolog, astrolog….tot ce e cu log în coadă ca să zic așa. Știi ce mi-au zis toți?
“Tu ai grijă de toată lumea…dar de tine cine are grijă?”

Este o vorbă din popor: când cineva îți zice că ești beat, nu-l asculți. Când îți zic doi sau mai mulți, deja te duci și te culci!

Așa că am început un exercițiu simplu.

În fiecare zi, 5 minute, îmi pun mâna pe piept, în liniște, fără telefon, fără muzică, fără pisici, fără nimeni. Și întreb:

„Ce simt azi? Ce am nevoie?”

Uneori nu știu. Alteori vin răspunsuri surprinzătoare. Dar de fiecare dată e o formă de reîntoarcere. O reamintire că sunt aici.

Și că am o voce care nu cere aprobare, doar spațiu să respire. Îmi dau voie să simt! Să fiu poate vulnerabilă! Sau doar EU.

Dacă și tu simți că uneori te-ai pierdut prin ceilalți, e ok.

Poți începe din nou să te auzi. Ușor, cu blândețe.

Uneori începem prin a ne asculta respirația. Apoi gândurile. Apoi visurile. Apoi curajul.

Dar până acolo… ia-ți 5 minute azi.

Pune mâna pe piept și întreabă:

„Eu ce vreau cu adevărat?”

Nu trebuie să răspunzi acum. Dar ai întrebat. Și asta e un început. Poate fi chiar începutul pe care îl aștepți de mult. Sau poate confirmarea…cine știe? Important e să fii TU!

P.S. Dacă îți plac textele mele și vrei să îmi trimiți un gând bun o poți face aici și îmi poți da un like aici.
Mulțumesc că mă citești!